Despre creditul fiscal pentru creșe

Pe lângă multele probleme pe care le are țara noastră (deficit, stagflatie, energie, etc.), avem și probleme majore în ceea ce privește structura pe vârste a populației și educația.

Dăm câteva cifre:

• 669 copii născuți în anul 2025 – minim istoric. Pentru comparație, în Romania se nășteau aproximativ 300.000 de copii în perioadele pre și post infamului Decret nr. 770/1966, prin care Ceaușescu a interzis avorturile. În perioada imediat următoare acestuia (1967 – 1969), numărul copiilor născuți în România a depășit 500.000;
• În ultimii ani, testele PISA indică un nivel oribil al analfabetismului funcțional: 42% din tinerii de 14 ani nu înțeleg ce citesc (chiar dacă știu să citească) și 49% nu au cunoștințe minime de matematică.

Distribuția populației pe vârste confirmă o îmbătrânire constantă a populației, cu efecte grave asupra pieței muncii și, în curând, cu efecte posibil catastrofale asupra sistemului public de pensii (Pilonul I).

Ce trebuie făcut?

Cifrele de mai sus indică problemele (natalitate foarte scăzută, analfabetism funcțional foarte mare), o combinație toxică pentru viitorul țării noastre.

Soluțiile ar trebui să se adreseze reducerii celor două imense probleme, adică măsuri care să duca la:

1. creșterea natalității, și
2. scăderea analfabetismului funcțional.

Cum?

Evident, nu există o soluție minune, avem nevoie de un mix de politici coerente, pe termen lung. Voi prezenta aici o soluție: creditul fiscal pentru creșe (și grădinițe), în limita a 1.500 lei/lună, introdus prin Legea nr. 239/2020, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2021, suspendat succesiv începând din 1 aprilie 2021 și ulterior abrogat în 2023, când a fost înlocuit cu un avantaj de natură salarială neimpozabil, tot în limita a 1.500 lei/lună.

Originea propunerii privind creditul fiscal

În 2016, am văzut concluziile unui studiu întocmit de cercetători americani: 80% din sinapsele din creierul nostru se fac până la 3 ani, 90% până la 5 ani. Sinapsele se fac prin învățare, iar de numărul lor depinde capacitatea ulterioară de învățare/adaptare. Pentru mine, informația a fost o adevărată revelație. Convingerea generală era că, la vârste așa fragede, copiii trebuie „lăsați în pace”, că educația începe mai târziu, din grădiniță sau chiar din școală. De fapt, la acea vreme, creșele nici măcar nu erau incluse în sistemul de educație…

Ulterior, un prieten mi-a făcut cadou cartea „Kindergarden is too late” (tradusă sub titlul: „După trei ani e prea târziu”), scrisă în 1971, de Masaro Ibuka, geniul ingineresc și co-fondator al Sony. Cartea este o sumă de povesti/observații din care autorul trage concluzia că educația (prin metode specifice, evident) trebuie începută încă din primele zile, nu din grădiniță – de aici și titlul cărții.

Aceasta revelație m-a făcut să mă uit mai atent la subiect și să mă implic direct în susținerea de politici publice în domeniul educației timpurii (care a fost inclusă nu numai în sistemul de educație, ci și în Strategia națională de apărare, degeaba însă…).

La vremea respectivă (2016), sub 2% din copiii de vârsta ante-preșcolară (0-3 ani) aveau locuri în creșe de stat, la care se mai adăugau încă pe atât, în creșe private, acestea din urmă fiind concentrate în București și în câteva orașe mari. Infim!

Dezinteresul statului nostru pentru a investi în educație nu a fost deloc o surpriză, însă nu am înțeles de ce sectorul privat era atât de sub-dezvoltat, cererea fiind evidentă. Am vrut să înțeleg de ce, iar pentru asta am identificat și cerut oferte de la vreo 30 de creșe private din București. Prețurile variau în jurul a 1.500 lei/lună, într-o perioadă în care salariul mediu net era de aprox. 2.200 lei/lună. În condițiile în care 30% din salariile din România sunt la nivelul salariului minim, 75% sunt mai mici sau egale cu salariul mediu, răspunsul era evident: cererea solvabilă era (și este) mult prea mică!

Legea nr. 239/2020

Legea, depusă în Parlament la începutul lui 2019 de către parlamentari ai UDMR, a fost aprobată, cu greu, în 2020 și conținea un set de prevederi care aveau în principal rolul de a crea cerere solvabilă pentru servicii de educație timpurie (creșe, grădinițe), folosind companiile ca un „lanț de transmisie” în finanțarea acesteia:

• angajatorii puteau acorda o sumă de până la 1.500 lei pentru plata creșei sau grădiniței copiilor angajaților;
• suma putea fi scăzută lunar (credit fiscal) din obligațiile fiscale pe care angajatorul le avea (impozit pe profit, impozit pe salarii, TVA, accize), deci companiile nu aveau niciun cost și nici nu le afecta cash-flowl;
• Avantajul (de natură salarială) primit de angajat (în limita a 1.500 lei) nu era supus impozitului pe salarii și nici contribuțiilor sociale obligatorii.

Am explicat mai sus originea sumei de 1.500 lei. Nu a fost rezultatul unui calcul, ci a unui mini-studiu de piață.

Măsura – daca ar fi fost păstrată – ar fi avut mai multe avantaje:

• În primul rând, în ceea ce privește educația și reducerea (în timp) a analfabetismului funcțional;
• În al doilea rând, ar fi stimulat natalitatea, în special în rândul familiilor tinere de „young proffesionals”, acolo unde știm că lipsa soluțiilor de îngrijire a copiilor duc de cele mai multe ori la amânarea deciziei de a avea copii, în special din motive ce țin de carieră;
• În al treilea rând, ar fi permis (fără sa oblige) întoarcerea mai rapidă a mamelor în piața muncii, într-o perioadă în care piața forței de muncă era în mare deficit;
• În al patrulea rând, ar fi generat noi locuri de muncă și ar fi dezvoltat un sector important de servicii educaționale într-un sector cvasi-inexistent.

Din păcate, ea a fost suspendată la scurt timp după intrarea în vigoare (3 luni), motivele fiind de natură bugetară, după niște calcule care nu aveau nimic de-a face cu realitatea, neținând cont de faptul că impactul creditului fiscal nu avea cum să fie unul imediat (nu existau nici creșele și nici personalul necesar pentru funcționarea corespunzătoare a acestora). Trist, mai ales că, prin aceeași ordonanță de urgență, s-au găsit resurse pentru scutirea de la impozitul specific pentru hoteluri și restaurante…

Din 2024, creditul fiscal pentru creșe a fost abrogat și înlocuit cu un avantaj de natură salarială neimpozabil, în anumite condiții, tot în limita a 1.500 lei/lună (sumă care a fost preluată, probabil fără a înțelege cum li de unde a „apărut”…).

Diferența dintre credit fiscal și avantajul neimpozabil

Dacă, în cazul creditului fiscal, suma de 1.500 lei se scădea din impozitele datorate de angajator, în cazul avantajului neimpozabil, suma de 1.500 lei este cheltuială deductibilă. Acest lucru înseamnă că această sumă poate cel mult scădea baza de calcul al impozitului pe profit de 16%, restul de 84% fiind suportat de angajator din profitul net, ceea ce evident că îi limitează semnificativ aplicabilitatea.

Ținând cont și de faptul că acest avantaj este inclus într-un pachet de astfel de avantaje neimpozabile (pensii și asigurări facultative, abonamente la săli de sport, contravaloarea serviciilor turistice decontate de angajator) care este limitat la 33% din salariul de bază brut, aplicabilitatea „facilității” devine încă și mai limitată.

Practic, efectul noii prevederi tinde să fie zero.

Concluzie

Nicio țară nu se poate dezvolta fără capital uman, măsuri care să ducă la creșterea nivelului de educație (și implicit reducerea analfabetismului funcțional uriaș) ar trebui să devină prioritatea priorităților.

Creditul fiscal pentru creșe nu poate fi un panaceu universal, dar avem convingerea că poate deveni un instrument eficient de finanțare a acestor obiective și, din acest motiv, el ar trebui reanalizat cu atenție și implementat cât mai grabnic.