Doctor în economie Cristina Chiriac, președinta CONAF
România împlinește douăzeci de ani în Uniunea Europeană cu două cifre care nu ar trebui să poată coexista. Prima: al doilea cel mai rapid ritm de convergență din Uniune în ultimul deceniu. A doua: singura economie din Europa Centrală și de Est prognozată pe contracție în 2026.
Ambele sunt adevărate. Contradicția dintre ele este diagnosticul.
Ce arată cifrele
Convergența a fost reală. La momentul aderării, România și Bulgaria porneau de pe ultimele locuri din Uniune, cu 65% sub media europeană la puterea de cumpărare. Astăzi, PIB-ul pe cap de locuitor al României, exprimat în paritatea puterii de cumpărare, a ajuns la 81% din media UE, de la 58% în 2016. Douăzeci și trei de puncte procentuale recuperate într-un deceniu. Doar Irlanda a mers mai repede, iar acolo cifrele sunt distorsionate de contabilitatea multinaționalelor. Polonia, reperul regional invocat obsesiv, a recuperat în același interval doar 12 puncte.
Nuanța de metodă contează însă. Măsurat în euro (volum în lanț, prețuri 2020, date Eurostat), același interval arată altfel: Polonia și-a dublat PIB-ul per capita între 2006 și 2025, în timp ce România a urcat de la circa 7.230 la 13.190 de euro, sub ritmul Poloniei și al Bulgariei. Vedetă a convergenței în paritatea puterii de cumpărare, România este doar solidă în euro reali. Alegerea metricii schimbă povestea.
Un singur indicator o susține fără rezerve: productivitatea muncii. Raportată la nivelul anului 2015, România a ajuns la circa 138%, cel mai rapid ritm de recuperare din regiune, peste Polonia și Bulgaria (date Eurostat).
Balanța financiară confirmă: la fiecare euro contribuit la bugetul Uniunii, România a primit aproximativ trei. Peste 100 de miliarde de euro au intrat în economie din fonduri europene între 2007 și 2025, la o contribuție de circa 32,6 miliarde.
Pe hârtie, România este povestea de succes a extinderii.
Ce ascund cifrele
Anul 2026 desface povestea. Institutul Vienez pentru Studii Economice Internaționale (wiiw) prognozează pentru România o contracție de 0,1%, într-o regiune care crește în medie cu 2,2%. Polonia: plus 3,7%. Ungaria, după ani slabi: plus 1,7%. România este singura sub linie.
Nu este un accident conjunctural. Este o radiografie:
Producția industrială: minus 3,5% în aprilie 2026 față de aprilie 2025, ultimul loc în comparația regională Erste, într-un peisaj în care Polonia produce cu 2% mai mult, iar Serbia cu 3,2%.
Inflația: 8,3% medie anuală, mai mult decât dublul mediei regionale CEE de 3,9%. Contracție și inflație simultan. Manualul numește asta stagflație.
Deficitele gemene: cont curent la -7,9% din PIB, deficit bugetar estimat la 6,2%. România se află în procedură de deficit excesiv din 2020, cu termen de corecție prelungit până în 2030, potrivit Raportului de convergență al BCE din iunie 2026, niciunul dintre cele trei state aflate în procedură (România, Ungaria, Polonia) nu coboară sub 3% înainte de finalul lui 2027.
Costul împrumutului: titlurile de stat românești la zece ani se tranzacționează la 6,7–7%, cele mai scumpe din regiune. Cehia se împrumută la 4,5%.
Radiografia pe douăzeci de ani arată că nu e o degradare recentă, ci o constantă structurală:
Comerțul exterior cu bunuri: deficit în fiecare an din 2006 încoace, fără niciun an de excedent, în timp ce Cehia, Ungaria, Polonia și Slovacia au acumulat ani de excedent comercial (date Eurostat, balanța comercială a bunurilor). Deficitul românesc a ajuns la circa 33,4 miliarde de euro în 2024 (~4,8% din PIB), în creștere cu circa 15% față de 2023. Expansiunea exporturilor a atras o cerere și mai mare de bunuri intermediare și de capital, o structură de producție import-intensivă, fără rebalansare externă.
Datoria publică: în 2008, România avea printre cele mai mici niveluri de îndatorare din regiune, puțin peste 11% din PIB. Astăzi concurează cu Polonia pentru a treia cea mai mare datorie publică din regiune, după Ungaria și Slovacia (date Eurostat). Nu criza a construit datoria; datoria s-a construit în anii fără criză.
Mecanismul
Cum poate o economie să conveargă două decenii și să rămână singura care se contractă? Răspunsul este în structura convergenței, nu în viteza ei.
Convergența românească s-a construit pe consum și pe transferuri, salarii care au crescut mai repede decât productivitatea, fonduri europene care au suplinit investiția internă, o piață internă alimentată fiscal. Ce nu s-a construit este fundația: baza de ocupare, capacitatea industrială, demografia activă. Încă din primul deceniu de apartenență, analiza BNR arăta că populația activă s-a redus cu 2,8 milioane de persoane între 2000 și 2016, iar emigrația a tăiat un punct procentual din creșterea potențială. Convergența pe cap de locuitor a fost, în parte, aritmetică: numărătorul a crescut, dar și numitorul a scăzut.
Aritmetica demografică o confirmă: România are cel mai mare număr de cetățeni rezidenți în alt stat membru UE, circa 3,1 milioane de persoane în 2023, primul loc în Uniune (date Eurostat), iar cu estimările extinse, care includ rezidența în afara UE, diaspora ajunge la o pondere între 16% și 20% din populație. Rata fertilității, urcată la 1,71 înainte de pandemie, a intrat apoi în scădere abruptă. Convergența s-a împărțit la un numitor tot mai mic.
O economie care converge prin consum arată bine exact până în momentul în care consumul trebuie temperat. Acel moment este acum. Consolidarea fiscală lovește într-o structură fără amortizoare: fără bază industrială în expansiune, fără rezervă de forță de muncă activabilă, fără marjă bugetară.
Variabila absentă
Există o resursă pe care douăzeci de ani de convergență nu au atins-o: jumătatea inactivă a forței de muncă potențiale. România are unul dintre cele mai mari decalaje de ocupare între femei și bărbați din Uniunea Europeană, un rezervor de creștere lăsat sistematic în afara calculului. Comparațiile regionale de tipul celor publicate în acest an măsoară PIB, inflație, deficite. Aproape niciuna nu măsoară cine lipsește din economie. Este o omisiune de metodă, nu de date: datele există la Eurostat, dezagregate, publice.
O țară aflată simultan în recesiune și în criză de forță de muncă nu are luxul de a ignora acest rezervor. Și totuși îl ignoră, ediție după ediție, raport după raport.
Excepțiile încep să apară. Pe 29 iunie 2026, seria de simpozioane „Femei în Economie” a deschis, la prima sa ediție, găzduită de ASIROM, exact această discuție: măsurarea a ceea ce comparațiile regionale omit. Printre contributori: Sorin Costreie — consilier prezidențial pentru educație și cercetare, Violeta Alexandru — senatoare USR, fostă ministru al Muncii, Adrian Zvîncă — Președinte ANOFM, Nicolae Giugea — Președinte CNPP, Mihaela Marinescu — Director BID, Camelia Sucu — Crucea Roșie România, Eli Roman – SAMAS, Bogdan Drăghia – INS, Delia Rus – Fundatia ASSA, Daniela Gavankar – Fundatia ASSA. Nu este o dezbatere despre femei. Este o dezbatere despre structura economiei — despre variabila fără de care orice calcul de convergență rămâne incomplet.
Anul care decide
2026 nu este doar anul contracției. Este și anul în care România are la dispoziție fonduri europene record, 15–16 miliarde de euro, aproape 4% din PIB, potrivit ING, cu termenul PNRR expirând în vară și cu riscul real de a pierde o parte din sume prin ineficiență administrativă.
Douăzeci de ani de apartenență au demonstrat că România știe să conveargă atunci când banii curg. Nu au demonstrat că știe să construiască structura care produce creștere după ce banii se opresc.
Diferența dintre cele două este diferența dintre o economie care a recuperat și una care s-a construit. La aniversarea de douăzeci de ani, întrebarea rămâne deschisă: pe care dintre ele o sărbătorim?
No Comments